12 ore la Venetia

Probabil unele din cele mai bine petrecute ore din toate calatoriile de pana acum in ciuda unei vremi destul de nasoale: cer infofolit in straturi dense de nori din care ploua mocaneste.

Pana acum, vremea a fost un factor destul de hotarator in calatoriile prin care ne-am aventurat, si am observat ca facea diferenta cand venea vorba de cat de frumos ni s-a parut locul respectiv.

Cu Venetia a fost insa o cu totul alta poveste, vremea, desi cam trista, a fost un factor aproape neglijabil pentru ca orasul este absolut minunat si nimic nu mai conteaza; cred ca se poate merge acolo si de sfarsitul lumii si cu siguranta asta n-o sa impiedice pe nimeni sa se simta minunat in Venetia pentru acolo e o alta lume deja :) . Mai ales de carnaval!

Am plecat cu oferta unei firme de autobuze din Praga care propunea o 'calatorie de cultura' de 24h(pe autobuz) si 12h in Venetia. A fost obositor, a plouat dar a meritat din plin! Venetia e unul din cele mai frumoase orase in care am fost alaturi de Praga si Lisabona as putea spune, pentru ca nu prea se pot compara orasele, fiecare e special in felul sau dar unele te impresioneaza mai mult decat altele.

Asadar, la 7:30 eram in singurul loc in care este acces rutier in Venetia, piazzale Roma si de-acolo am pornit-o (8 romani eram in total) cu grupul de cehi, indieni, asiatici si alte natii conlocuitoare din Praga care s-au imbarcat la calatoria asta, catre piazza San Marco, centrul Venetiei in care exista palatul Dogelui, catedrala San Marco si Biblioteca.

De cum am vazut primul canal si am pasit primul podulet am fost vrajit de oras si m-am trezit cu un zambet larg pe fata, pe care, pentru ca nu ma deranja, l-am lasat acolo sa-mi bucure spiritul mai toata ziua si sa faca in ciuda ploii care oricum nu conta. Ploaia parea ca face parte din peisajul atat de acvatic al Venetiei.

Acum, ca o paranteza, ar trebui sa explic putin optimismul debordant cu care am atacat problema ploii din Venetia: mi-am luat bocancii destul de impermeabili, si rezerve care ar fi intimidat si cea mai torentiala ploaie: vreo 3 perechi de sosete, pantaloni de schimb, si, la piece de resistance, prima mea umbrela cumparata cu 50Kc(2 euro) de la IKEA care merita o medalie pt a nu se fi dizolvat la prima utilizare.

Asa, ramasesem la primul pod trecut... au urmat multe altele pana la San Marco, si nici n-am simtit cand a trecut aproape o ora pana ce am ajuns acolo. Am trecut printr-o sumedenie de pasaje care mai de care mai inguste si am savurat goliciunea lor din orele diminetii care le permitea sa mai rasufle un pic de hoardele de turisti care le umpleau in restul timpului. Pentru mine a fost un privilegiu sa descopar orasul care mai motia juma' de ora inainte sa se trezeasca sub pasii zgomotosi ai turistilor, cu stradutele lui cu pavaj din piatra umeda, o fereastra deschisa de la care un mosulica se uita contrariat la noi - ce statut e sa fii locuitor al Venetiei! -, gunoierii strecurandu-se cu dibacie cu niste caruturi speciale pana la cel mai apropiat canal unde ii astepta o barca care colecta gunoaie, o piata de legume pe o straduta ingusta peste care am dat intamplator si un vanzator care a exclamat impaciuitor cand ne-a vazut pe toti incercand sa trecem printre laditele cu zarzavaturi si fructe impecabile, "c'e posto per tutti!", mirosul proaspat de patiserie care dezmierda sagalnic nasurile noastre. Totul pare sa fi fost organizat intentionat incat sa te treaca prin experienta intima a parcurgerii orasului inainte de a-i descoperi centrul, spatiul deschis cu generozitate al Pietii San Marco unde adevarate bijuterii arhitectonice care privesc catre deschiderea lagunei, te lasa cu gura cascata.

Cat ne-am mai invartit noi pe-acolo - apropo costa 1euro sa mergi la buda la venetia, un fel de monopol al primariei care vinde chiar abonamente! pt asta - piata a inceput sa se umple de turisti si deja presimteam ca n-o sa mai pot savura goliciunea orasului. A fost totusi suficient caci altfel si-ar pierde farmecul, ca si alte goliciuni dealtfel, care vizibile tot timpul si-ar pierde la randul lor orice urma de mister si nu ar mai trezi niciun interes.

Fiind totusi destul de dimineata, am profitat sa vizitam palatul Dogelui la orele respective. Citisem pe autobuz ca n-ar fi foarte impresionant dat fiind ca dogele era numit democratic spre deosebire de un rege bunaoara care se bucura de mai mult lux. Intr-adevar camerele dogelui nu impresionau mai ales ca nu aveau mobila (dogele venea si pleca cu mobila de-acasa) dar camerele oficiale m-au impresionat profund, de la incaperi cu aer ezoteric in care se reuneau consilii restranse si privilegiate, la o sala uriasa in care se reuneau toti nobilii Venetiei. Sala asta are aprox 50m pe 25m si e destul de unica in lume, avand si una din cele mai mari fresce din lume, pe intreg peretele de 25m. Impresionant.

Cand am iesit, pe la pranz (da, e mare palatul asta si merita cei 12euro pt bilet+4 pt ghidul audio), deja piata era un furnicar de oameni care se concentrau palcuri-palcuri in jurul personajelor mascate care-si faceau aparitia subtil pe dupa coloane. In catedrala San Marco n-am mai intrat ca era o ditamai coada. Am luat-o hai hui pe 'faleza' din fata pietei si ne-am aventurat(dupa ce am cumparat strategic o harta, ca gratis nu se gasea) pe stradutele labirintice care duceau in inima orasului. Din loc in loc, stradutele se deschid in mici piete foarte pitoresti unde ar fi trebuit in mod normal sa fie niscai activitati carnavalesti, daca nu ploua. Intr-una din astfel de piete miniaturale am vazut un turn destul de inclinat care datorita vreunui motiv obscur, nu e deloc celebru ca var-su mai decorat din Pisa. Poate decoratiile care-i lipseau sunt motivul, sau poate ca venetia are prea multe atractii ca turnul ala sa mai conteze.



Am reusit sa vedem toate cele trei poduri importante de peste canalul principal care imparte oarecum orasul in doua, as zice ca cel de la Accademia ofera cea mai spectaculoasa priveliste. Ponte di Rialto e mult prea aglomerat deobicei si, imho, overrated.

Cel mai fermecator lucru din venetia insa este sa te pierzi pe stradutele intesate de canale si piete pitoresti si sa nu ai nicio graba sa gasesti drumul catre o destinatie anume.

In conditiile in care trebuie insa sa gasesti rapid o destinatie, disperarea nu este decat la un pas departare, mai ales cand nu ai o harta, pentru ca daca locatia nu e unul din punctele de atractie e aproape imposibil de gasit. In situatia asta am fost oarecum cand a trebuit sa ne intoarcem pentru ca am subestimat vag timpul necesar de intoarcere, neluand in calcul posibile erori de navigatie. Asa ca la un moment dat am luat-o la pas grabit pe stradutele labirintice si nu am mai beneficiat de senzatiile incantatoare de dimineata. Am vazut totusi cu ocazia detour-ului si ponte degli Scalzi, langa gara (noi trebuia sa ajungem la autogara) pe care l-am traversat inutil (aceasi eroare de navigatie).

Important este insa ca am ajuns la locul stabilit si duminica dimineata am ajuns in Praga unde tocmai rasarea un soare ironic pe un cer supersenin, dar rece.