Pe vremea cand lumea nu-si petrecea sambata dinaintea pastilor in hiper-mega-giga-ultra-uber-marketurile/mall-urile tarii cuprinsa de panica infometrarii subite tocmai cu o ocazie asa deosebita ca sarbatoarea iepurasului, aaa pardon Pastelui, cozonacii din e-uri cu textura de vata de sticla, parfum de petrol de la punga de plastic si esente identic naturale nu erau decat premonitia unui vis urat ce avea sa se materializeze intr-un viitor posibil.
Intotdeauna m-am considerat cu mult mai bogat, copilareste vorbind, decat nefericitii care de cum apuca sa spuna cateva cuvinte sunt 'asaltati' de parintii din ce in ce mai absenti, cu felurite cursuri de dans, engleza, pian, balet, calculator, gradinite. Desi parintii nu au putut sa-mi fie prea des aproape, am avut parte de alti parinti, mai intelepti, mai grijulii, nimeni altii decat bunicii. Si unde le sta mai bine bunicilor decat la tara?
Tocmai de asta am reusit sa ma bucur de natura si sa explorez neingradit, dupa pofta inimii tot ce mi se parea mie interesant la vremea respectiva. In felul asta, printre altele, comunismul a trecut pe langa mine cu un freamat distant dar totusi perceptibil.
La tara se pot defini cel mai bine arhetipurile unui neam, iar obiceiurile si felul randuielilor din gospodaria bunicilor mei nu se abateau de la regula. Tataia nu se implica prea mult in treburile mamaiei, dar erau cateva prilejuri culinare in care era nevoie de ceva man-power. Una din ocazii era facutul sarmalelor. Cum tocatorul cu manivela era o biata jucarie neindemanatica si neincapatoare pentru cantitatea de sarmale care era in plan, tataia isi sufleca manecile camasii si scotea din camara un fund de tocat enorm, gros cam cat latimea palmei mele de copil. Fundul facuse in timp o venerabila burta interioara de la atata folosire iar aici grosimea generoasa isi facea din plin datoria, altfel demult s-ar fi facut ciur. Urma, dupa cum banuiti, o activitate intensa de tocat carne cu o securiste speciala, dupa care ieseau cele mai tari sarmale, parca cu putina aroma din esenta lemnului pe care s-au zamislit (fain cuvant, nu?).
Dar daca la sarmale, tataia avea un rol oarecum marginal, maiestria sa mai degraba gospodareasca decat culinareasca era de Paste, la facutul cozonacilor. Intai trebuia sa framante aluatul intr-un lighean in care puteai imbaia lejer niste tripleti de vreo 2 anisori, dupca care trebuioa sa imblanzeasca cuptorul trezit brusc de arsita dintr-o amortire de un an, de la Pastele trecut. Cuptorul sa tot fie mai tanar ca mine cu vreo 8-9 ani; am asistat la aparitia lui printe noi cand tataia zidea cu migala caramizile unui fost cuptor care a innobilat generatii intregi cozonacesti, intr-un nou edificiu demn de a gazdui coca sensibila, palida si pufoasa.
Mi-aduc aminte cum parca ieri ma invarteam pe langa cuptor si imi bagam nasul pe gura pesterii care se casca in gura bestiei, adulmecand mirosul de malai rumenit care indica temperatura optima de coacere. Urmau apoi cozonacii inca neimpliniti, ca niste crisalide care erau sigilati ca intr-un mormant din Evanghelie, cu un cataroi care tinea o tabla la gura cuptorului. Nu dura mult, si toata ograda era invadata de un miros pe care si Sfintii l-ar putea confunda cu ceva uleiuri si mirodenii dintre cele mai fine.
Cozonacii ieseau apoi cu duzina. Daca retin bine, era nevoie de doua ture de cozonaci ca sa potoleasca cuptorul odata pornit. Bineinteles ca, desi nu aveam familie numeroasa, cozonacii nu ramaneau neglijati si cateva zeci bune de oameni se bucurau de roada cuptorului de la Pastele respectiv.
Anul asta, am reusit sa facem, pentru prima data cozonaci, aici la Praga. Nu ne-am lasat mai prejos decat cuptorul de lut si am bagat si noi vreo 3 sarje de cozonaci si pasca, iar eu, cand e vorba de macare gustoasa, nu sunt modest. Au iesit absolut superbi, perfectiunea unor ingrediente mixate cu inspiratie de Cristina si framantate cu pretul a jumatate de kil pierdut in proces, de catre subsemnatul :)
Pe langa asta, am mai facut si ceva papica cat pentru un batalion, niste sarmale criminale invelite cu grija de Anca si Cristina,
salata de boeuf si ciuperci umplute de mesterul Ioan, un nou coleg de la Monster care nu e de oriunde ci chiar din Humulesti, branza de oi cu mamaliga (da, se gaseste aici, se cheama slovenska bryndza - ca sa vezi), si multe alte chestiute toate udate intr-un final apoteotic la pranzul de Pasti de duminica, cu o grasa, grasa de Cotnari daca incape indoiala.
Pranzul e putin spus, intrucat a fost un proces indelung de vreo 6 ore, asa cum ne sta bine ca romani :) Si dupa oftaturile celor 8 invitati la gandul de a-si transporta burtile fericite dar istovite acasa dupa o masa ca la carte, consider ca a fost bine :)
Hristos a inviat!
